Constat cu stupoare ca 2 dintre articolele mele cuprind nefericitul cuvant " nefericita". Nu ma mir in acest caz ca viata mea o ia tot la vale in loc sa avanseze. Cum as putea avansa daca tot ce fac e sa ma concentrez pe sentimentele si faptele negative din viata mea. Pe de alta parte, nu ma pot condamna, mami nu e aici sa imi dirijeze atentia spre ce e mai frumos in fiinta mea.
Imi sunt singura nadejde. Nimic mai trist...si mai adevarat..cu atat mai trist deci. ma contrazic, stiu. E absolut necesar sa gasesc o solutie. Oare asta e viata pe care o vreau? Stiu, imi doresc schimbare, mi-am propus sa traiesc timp de 10 ani in diverse orase, sa traiesc in mijlocul diferitelor comunitati, sperand ca astfel imi voi gasi locul. Dar tot eu ma indoiesc ca asta ar fi cea mai buna solutie. Poate ar fi mai bine sa caut adanc in mine, sa aflu ce m-ar multumi, sa imi inteleg cerintele, dupa care sa ma stabilesc...simt nevoia de statornicire. Pare ca sunt batrana, sunt obosita. Imi amintesc viata cu mine de destul de multa vreme. De cand eram mica. De la 3 ni am constiinta deplina a unei lupte, la inceput nu aveam certitudinea motivului acestei lupte, dar simteam ca trebuie sa lupt pentru ceva, ca trebuie sa actionez. Apoi, nefiind ghidata, nefiind macar sprijinita in alegerile pe care le-am facut, ama ratacit printre ganduri. Stiu sigur ca am avut o inteligenta vie, dar ca am risipit-o din lipsa de idei..nu stiam cum sa o exploatez , simt ca puteam sa fac mai mult, dar nimic nu mai pot face incepand de acum. As putea totusi, dar am ars atatea etape, incat mi-ar fi prea greu.
Am constiinta unei lupte de prea mult timp. Sunt obosita? Stiu sigur ca sunt obosita...iar cand imi apar in minte motivele pentru care sunt cum sunt, vreau sa ma opresc din gandit. As face orice sa ma opresc. Si astfel a aparut...ciocolata....
Da, toata lumea ma intreaba care e viciul meu, ca si cand in aceasta lume e musai sa ai un viciu. "Cum? Nu fumezi, nu bei, mananci santos, nimic, niciun viciu?....- Nu, nu simt nevoia de lucruri care sa imi dauneze, in schimb practic yoga, fac dansuri, pian, chitara, etc" Oamenii normali isi gasesc activitati constructive pentru a-si ocupa timpul. Hotarat lucru, nu sunt printre ei. Am lasat pasiuni sa moara, si am simtit cum mor incet cu ele. Cand mamanc cicolata, nu stau sa anlizez gustul pe care il simt, nici nu ma gandesc cate calorii consum cand ingerez 3 tablete intregi de ciocolata pe seara...mai ales ca e seara si...de obicei nu avem nevoie de nicio substanta nutritiva seara. Dar e paradisul pentru mine sa privesc un film si sa mananc ciocolata, intr-un patuc cald, intr-un cadru obscur. Asta e dependenta mea, trebuia sa o recunosc in sfarsit, ador ciocolata, poate ca spunand asta voi accentua dorinta, dar vreau sa accept tot ce cuprinde fiinta mea, iar asta e parte din mine. Evident, toti avem slabiciuni, eu nu stiu exact cum functioneaza, dar stiu ca totul se rezolva mai usor cand amla indemana o cosca de ciocolata. E patologica chestia asta, presupun,... si simt in timp ce desriu ce simt si cum simt, dar stiu la fel de bine ca doar eu singura ma pot vindeca.
Indiferent daca cineva intelege sau nu, imi place sa fiu solitara. Uneori insa, exagerez. Fac greseli, si nu stiu sa cer ajutorul. Simt nevoia de ajutor, destul de des chiar. Mi-e teama sa o spun, simt ca ar trebui sa ma descurc singura, doar singura m-am bagat in toate rahaturile.
Astfel, prin scris, elimin toata otrava care zace in mine. Ma poate condamna oricine pentru stilul patetic, si excesiv de pesimist. Am incercat cu gandirea pozitiva, am incercat sa simulez o incredere in mine debordanta, se pare ca am fost chiar credibila...oameni care m-au vazut pentru prima data au avut opinii magulitoare la adresa mea..Dar la o privire mai apropiata... mai rar, pentru ca nu prea permit aceasta privire apropiata.Astfel, in ultima vreme relatiile mele cu oamenii se desfasurau in acelasi ritm: la inceput erau fermecati de mine, dupa care incercau sa treaca la o etapa intima, iar eu ma transfomam brusc. Imi pierd increderea iar asta se vede, deci imi pierd increderea imediat ce vad ca cineva vrea sa ma cunoasca in profunzime..pentru ca stiu, ca in profunzime sunt cam altfel decat la suprafata. Simteau, pentru ca eu ii lasam sa simta, simteau ca am ceva de ascuns; ei ma priveau pentru ca stiau, iar eu ii priveam pentru ca stiam ca ei stiu. Si era penibil, totusi stateam ca un paravan ploconita in usa...pentru a nu-i lasa sa vada in camera mea. Totusi ..au intuit mereu ca e mizerie. De ce ar fi mizerie, cand eu ma straduiesc sa mentin curat? De ce?????
Am nevoie de repaus. Azi nu vreau sa vorbesc cu mine/ nimeni. Azi vreau sa imi fac datoriile constiincioasa, si apoi sa ma odihnesc. As vrea totodata sa dorm la o ora rezonabila. Si, daca s-ar putea, mi-as dori sa visez la noapte cum as putea face rost de 600 000 de euro in cel mai scurt timp. Nu de alta, dar vreau sa imi cumpar o casa. Stiu sigur, ca atunci va fi finalul problemelor mele.
joi, 4 noiembrie 2010
miercuri, 3 noiembrie 2010
Azi am fost nefericita desi a fost un soare superb afara, desi am pornit cu o dorinta de a cuceri lumea, desi eram sigura ca azi voi reusi, desi, desi, desi... Ei bine, poate ca nu depinde totul chiar numai de mine..Asa tindeam sa cred, conteaza putin si de felul in care decurg lucrurile in afara ta, nu poti pretinde ca esti neinfluentabil( poate tu poti, eu nu:) Azi am avut neovie sa plang ca sa alung tristetea din suflet, azi am avut nevoie sa fiu superficiala ca sa alung tot ce e trivial, azi vreau sa ma port haotic, ca maine sa sa imi reorganizez universul. De ce? Nu pot raspunde la aceasta intrebare, stiu doar ca este in mine atata durere cata veselie in momentele pe care le petrecem cu cei dragi de Craciun.
Dor. Mult dor, nici nu stiu concret de cine, de ce, dar ma cuprinde un dor infinit de nedefinit, de ceva imprecis, dorul in sine e mai sfasietor decat departarea de obiectul dorului....ati inteles ceva din asta?!!!! ma indoiesc, dar indoiala face parte din mine.
Credeam ca trebuie sa gandesti mereu pozitiv daca vrei sa iti mearga bine, trebuie sa zambesti mereu daca vrei sa fii fericit, trebuie sa iti maschezi durerea, sa nu o lasi sa se manifeste, poate ar trebui mai degraba sa nu ii oferi un cadru propice,dar Doamne, asta sunt eu, slabiciunile mele sunt mai puternice decat obiectivele mele.
Sunt vinovata. Nu vreau sa imi reamintesc pentru ce, de cand, si mai ales, pentru cate... Simt ca ma scufund. Cand se vor termina toate? Cum pot sa ma vindec? De ce continuu, de ce ma torturez singura? De ce nu am gasit inca omul care sa ma sprijine neconditionat? De ce nu am intalnit inca omul care sa imi ofere orice neconditionat? Dar...oare eu am oferit vreodata ceva neconditionat..eu care sunt printre cele mai pragmatice fiinte si care face orice gest ,caritabil chiar, doar stiind ca va fi si un castig personal pentru asta. Imi recunosc vulgaritatea si superficialitatea, imi accept umanitatea. Desi stiu ca sunt o fiinta rea, egoista si invidioasa( mai presus de toate inivdioasa...sunt prea multi oameni care au reusit..Si eu inca...stau pe margine), presimt in mine o samanta buna....Dar ce merit am eu pentru samanta? samanta nu e produsul meu, eu trebuie sa lupt pentru a valorifica samanta. Unde sunt, ce fac? opreste sirul, Ale.
De ce am nevoie mereu de o confirmare? Am facut atatea lucruri, am avut atatea idei. Niciodata nu am avut indrazneala sa le dau o voce, pana atunci cand am vazut ca era cineava cu ganduri, vorbe asemanatoare... am nevoie de o confirmare...inca, desi mi-am propus sa fiu puternica. Cand gandesc ceva singular, mi-e teama sa il rostesc...mi-e teama ca nu voi fi inteleasa si ca va fi daramata ideea mea. Asa mi s-a si intamplat adesea. Vreau sa fiu puternica, voi fi, vreau sa fiu cea care isi stabileste standardele si care nu face nimic in afara principiilor ei personale. Vreau sa fiu cea care dicteaza in viata mea. Vreau sa ii fac sa ma respecte, sa nu caute in mine mai mult decat ii las eu sa descopere, sa nu vada mai mult decat eu las sa se vada. Vreau ca ei sa ma priveasca asa cum vreau eu, si sa ma trateze ca atare.
Gata cu amorteala, la treaba, copilule!
Dor. Mult dor, nici nu stiu concret de cine, de ce, dar ma cuprinde un dor infinit de nedefinit, de ceva imprecis, dorul in sine e mai sfasietor decat departarea de obiectul dorului....ati inteles ceva din asta?!!!! ma indoiesc, dar indoiala face parte din mine.
Credeam ca trebuie sa gandesti mereu pozitiv daca vrei sa iti mearga bine, trebuie sa zambesti mereu daca vrei sa fii fericit, trebuie sa iti maschezi durerea, sa nu o lasi sa se manifeste, poate ar trebui mai degraba sa nu ii oferi un cadru propice,dar Doamne, asta sunt eu, slabiciunile mele sunt mai puternice decat obiectivele mele.
Sunt vinovata. Nu vreau sa imi reamintesc pentru ce, de cand, si mai ales, pentru cate... Simt ca ma scufund. Cand se vor termina toate? Cum pot sa ma vindec? De ce continuu, de ce ma torturez singura? De ce nu am gasit inca omul care sa ma sprijine neconditionat? De ce nu am intalnit inca omul care sa imi ofere orice neconditionat? Dar...oare eu am oferit vreodata ceva neconditionat..eu care sunt printre cele mai pragmatice fiinte si care face orice gest ,caritabil chiar, doar stiind ca va fi si un castig personal pentru asta. Imi recunosc vulgaritatea si superficialitatea, imi accept umanitatea. Desi stiu ca sunt o fiinta rea, egoista si invidioasa( mai presus de toate inivdioasa...sunt prea multi oameni care au reusit..Si eu inca...stau pe margine), presimt in mine o samanta buna....Dar ce merit am eu pentru samanta? samanta nu e produsul meu, eu trebuie sa lupt pentru a valorifica samanta. Unde sunt, ce fac? opreste sirul, Ale.
De ce am nevoie mereu de o confirmare? Am facut atatea lucruri, am avut atatea idei. Niciodata nu am avut indrazneala sa le dau o voce, pana atunci cand am vazut ca era cineava cu ganduri, vorbe asemanatoare... am nevoie de o confirmare...inca, desi mi-am propus sa fiu puternica. Cand gandesc ceva singular, mi-e teama sa il rostesc...mi-e teama ca nu voi fi inteleasa si ca va fi daramata ideea mea. Asa mi s-a si intamplat adesea. Vreau sa fiu puternica, voi fi, vreau sa fiu cea care isi stabileste standardele si care nu face nimic in afara principiilor ei personale. Vreau sa fiu cea care dicteaza in viata mea. Vreau sa ii fac sa ma respecte, sa nu caute in mine mai mult decat ii las eu sa descopere, sa nu vada mai mult decat eu las sa se vada. Vreau ca ei sa ma priveasca asa cum vreau eu, si sa ma trateze ca atare.
Gata cu amorteala, la treaba, copilule!
luni, 1 noiembrie 2010
Despre bloguri...
De ce scriu oamenii pe bloguri, oare? Pentru ca aceasta lume a ajuns neincapatoare pentru noi, nu mai avem loc unii de altii, pentru ca ne furam aerul unii altora, pentru ca nu putem sa ne exprimam tot ce avem in suflet...pur si simplu pentru ca trebuie sa ne creem un nou spatiu de desfasurare....In lumea virtuala poti spune lucruri pe care in mod normal nu le-ai spune, pur si simplu se aduna sentimente inavuabile sau ce nu ar trebui stiute, pareri pe care nimeni nu vrea sa le asculte, ganduri ce se cer exprimate.
Ne sufocam unii pe altii, ne respiram aerul, depasim limite fara sa vrem sau cu buna stiinta...ceea ce probabil nu stim cu totii e ca...asa cum percepem ca pe o intruziune implicarea altora in viata noastra, asa si ei resimt ca pe o invadare a teritoriului lor personal orice tentativa de a-i ajuta sau de a-i sustine in tot ce ii priveste atat de personal.
De ce vrem sa stim tot?
De ce nu stim sa ne oprim? De ce uneori iubim prea mult, incat vrem sa absorbim cu totul viata celuilalt, vrem sa respiram acelasi sange, aceleasi lacrimi, aceleasi rasete. De unde atata nevoie de posesivitate? Eu pot la fel de bine sa inteleg dorinta de a cunoaste pe celalalt, precum si nevoia acestuia de a ramane partial anonim. Sunt lucruri pe care nu vrem sa le impartasim. Punct. E foarte simplu, sunt cateva capitole care ne privesc in exclusivitate, exista astfel de capitole in viata fiecaruia, nu exista niciun motiv pentru care cineva ar trebui sa patrunda in acele cotloane, oricare ar fi intentia.
In fine...viata e tot mai "publica"...oricat am incerca sa tinem sub cheie diverse aspecte, noua lume pare sa stie tot...de acum peretii nu mai au urechi...au disparut, pretutindeni doar camere, totul inregistrat, nici o posibilitate de tagaduiala nu mai exista, caci apare dovada implacabila. Asa ca, despuiati de tot, in aceasta "mare de spioni", incercam sa ne faurim o noua lume, dupa propriile criterii, doar pentru noi, unde putem fi ce vrem, cum vrem, unde noi vom stabili regulile.
Blogul este asadar o forma de evadare, o forma de refulare a gandurilor ce nu pot fi marturisite, un substitut al tuturor planurilor, idealurilor ce nu ajung sa fie materializate. O forma de impartasire a pasiunilor, parerilor comune sau diferite( din alta perspectiva). Totodata, poate fi un mijloc de a face literatura la un alt nivel.
Oricum ar fi si orice ar reprezenta, sunt sigura ca e ceva bun atata vreme cat nu se exagereaza. Ne dezvolta creativitatea, ne face mai organizati, ne ofera o perspectiva de ansamblu asupra propriei vieti, pe care nu avem cum altfel sa o privim detasat.
Ne sufocam unii pe altii, ne respiram aerul, depasim limite fara sa vrem sau cu buna stiinta...ceea ce probabil nu stim cu totii e ca...asa cum percepem ca pe o intruziune implicarea altora in viata noastra, asa si ei resimt ca pe o invadare a teritoriului lor personal orice tentativa de a-i ajuta sau de a-i sustine in tot ce ii priveste atat de personal.
De ce vrem sa stim tot?
De ce nu stim sa ne oprim? De ce uneori iubim prea mult, incat vrem sa absorbim cu totul viata celuilalt, vrem sa respiram acelasi sange, aceleasi lacrimi, aceleasi rasete. De unde atata nevoie de posesivitate? Eu pot la fel de bine sa inteleg dorinta de a cunoaste pe celalalt, precum si nevoia acestuia de a ramane partial anonim. Sunt lucruri pe care nu vrem sa le impartasim. Punct. E foarte simplu, sunt cateva capitole care ne privesc in exclusivitate, exista astfel de capitole in viata fiecaruia, nu exista niciun motiv pentru care cineva ar trebui sa patrunda in acele cotloane, oricare ar fi intentia.
In fine...viata e tot mai "publica"...oricat am incerca sa tinem sub cheie diverse aspecte, noua lume pare sa stie tot...de acum peretii nu mai au urechi...au disparut, pretutindeni doar camere, totul inregistrat, nici o posibilitate de tagaduiala nu mai exista, caci apare dovada implacabila. Asa ca, despuiati de tot, in aceasta "mare de spioni", incercam sa ne faurim o noua lume, dupa propriile criterii, doar pentru noi, unde putem fi ce vrem, cum vrem, unde noi vom stabili regulile.
Blogul este asadar o forma de evadare, o forma de refulare a gandurilor ce nu pot fi marturisite, un substitut al tuturor planurilor, idealurilor ce nu ajung sa fie materializate. O forma de impartasire a pasiunilor, parerilor comune sau diferite( din alta perspectiva). Totodata, poate fi un mijloc de a face literatura la un alt nivel.
Oricum ar fi si orice ar reprezenta, sunt sigura ca e ceva bun atata vreme cat nu se exagereaza. Ne dezvolta creativitatea, ne face mai organizati, ne ofera o perspectiva de ansamblu asupra propriei vieti, pe care nu avem cum altfel sa o privim detasat.
Sunt cea care sunt:: mereu schimbatoare
"Sunt cel/cea care sunt. Nu ma voi schimba vreodata." Ne spunem uneori fara sa ezitam, incercand sa ne agatam de orice stabilitate vindecatoare. Si eu aveam obiceiul sa imi spun asta destul de des. Totusi nu exista 2 perioade in viata mea in care sa fii fost aceeasi. Invat mereu, am gasit in mine surse si REsurse de care nici macar nu eram constienta. Voiam sa imi fac teza de licenta pe feminism...credeam ca voi contribui astfel intr-o maniera originala la aceasta miscare care ma viza direct. De fapt, voiam astfel sa imi dau mie insami aripi, descoperind si aplicand in viata mea exemplul acelor femei care au reusit in ciuda opresiunii de orice tip.
Apoi, deodata, mi-am dat seama ca nu puteam face dintr-o nevoie personala, chiar intima subiectul tezei mele de licenta. In plus, nu ca femeie vreau eu sa ma dezvolt...ci in calitate de idivid. Schimbare de perspectiva radicala. E perfect normal...avand in vedere ca ne aflam la capitolul "Alexandrina". Nu esti obosita, domnisoara? Ar trebui sa dormi...tot ce spui ar putea fi doar niste aberatii ale creierului tau obosit.
Da. Gandesc. Da, gandesc... Toata lumea o face, insa cu ce ne coupam mintea timp de 16 ore? ( presupunand ca 8 ore le dedicam somnului sacru-nu exagerez, somnul a capatat o valenta sacra in viata mea, si consider ca are un rol important in dezvoltarea chiar a personalitatii umane.))
Cand avem copii, ne gandim la copii, cand suntem tineri ne gandim la viitor, cand imbatranim ne gandim la trecut( nu neaparat, insa ...asta ar fi regula general acceptata).
Avem astfel un joc de fotbal perfect arbitrat, in care prezentul(mingea) este pasat pe rand viitorului, trcutului, iar "eu si ce fac aici si acum" este mereu raportat la ceva din afara mea..traiesc mereu in exteriorul acestui moment, acestui spatiu. Astfel....apar momente cand am nostalgia propriului "EU" pe care l-am abandonat in interesul meu obsesiv pentru trecut viitor, altii, ceilalti, altundeva, altceva. De asta, iubim filmele care valorifica cliseele vietii cotidiene, care arata cata bucurie pot crea niste momente aparent banale. Muzica, filmele, cartile nu sunt fictiune, dimpotriva ele ne readuc in adevarata realitate, realitatea care ne reda noua insine, dupa ore lungi de absenta.
Apoi, deodata, mi-am dat seama ca nu puteam face dintr-o nevoie personala, chiar intima subiectul tezei mele de licenta. In plus, nu ca femeie vreau eu sa ma dezvolt...ci in calitate de idivid. Schimbare de perspectiva radicala. E perfect normal...avand in vedere ca ne aflam la capitolul "Alexandrina". Nu esti obosita, domnisoara? Ar trebui sa dormi...tot ce spui ar putea fi doar niste aberatii ale creierului tau obosit.
Da. Gandesc. Da, gandesc... Toata lumea o face, insa cu ce ne coupam mintea timp de 16 ore? ( presupunand ca 8 ore le dedicam somnului sacru-nu exagerez, somnul a capatat o valenta sacra in viata mea, si consider ca are un rol important in dezvoltarea chiar a personalitatii umane.))
Cand avem copii, ne gandim la copii, cand suntem tineri ne gandim la viitor, cand imbatranim ne gandim la trecut( nu neaparat, insa ...asta ar fi regula general acceptata).
Avem astfel un joc de fotbal perfect arbitrat, in care prezentul(mingea) este pasat pe rand viitorului, trcutului, iar "eu si ce fac aici si acum" este mereu raportat la ceva din afara mea..traiesc mereu in exteriorul acestui moment, acestui spatiu. Astfel....apar momente cand am nostalgia propriului "EU" pe care l-am abandonat in interesul meu obsesiv pentru trecut viitor, altii, ceilalti, altundeva, altceva. De asta, iubim filmele care valorifica cliseele vietii cotidiene, care arata cata bucurie pot crea niste momente aparent banale. Muzica, filmele, cartile nu sunt fictiune, dimpotriva ele ne readuc in adevarata realitate, realitatea care ne reda noua insine, dupa ore lungi de absenta.
vineri, 14 mai 2010
Iata, a mai trecut o zi nefericita din viata mea...cica azi am tradus, dar de fapt am ratacit printre mistere indescifrabile...am zabovit intr-o lume care nu ma reprezinta, sau poate putin, dar inca nu ma simt a mea cu totul, ca sa ma recapat am nevoie de ...Plec spre casa si mai vad eu ce fac apoi, pa ale, iubeste-l in continuare, merita, e prea frumos... merita sa stergi ineptiile debitate intr-un moment de....paralizie psihica...
Merita sa simti ce vrei, oamenii iti spun adesea atunci cand tu alegi sa fii cu o anumita persoana, pe care ei o considera sub nivelul tau:"meriti mai mult"...de fapt tu esti singurul care decide cat si ce meriti, tu esti singurul care opteaza pentru ce vrei...ai dreptul sa faci alegeri chiar gresite, e uman, e natural, ai dreptul sa fii suparata, dar nu sa fii rea, ai dreptul sa te urasti printre randuri uneori, dar nu ai dreptul sa te simti singura atata vreme, ar trebui sa faci ceva, cumva sa socializezi mai mult, problema e ca ti-e frica, ti-e teama ca nu esti suficient de buna pt societate, ai vrut atat de mult sa fie cineva care sa fie dispus sa caute in interiorul tau, sa nu se lase condus de aparenta vocii externe,..de ce nu a putut sa inteleaga? si daca ar fi inteles, de fapt poate a inteles, dar tind sa cred ca a inteles gresit...totusi cred ca a inteles macar o parte, si stie ca nu vrea asta, dar ce frumos ar fi fost sa fie el...sa fie magia aia pe care o vrei de atata vreme...poate mai trebuie sa astepti, dar ai asteptat atat, nu mai vrei sa repeti la nesfarsit aceleasi greseli...ce bine era sa fie asa cum am visat ...dar poate nici macar....
Merita sa simti ce vrei, oamenii iti spun adesea atunci cand tu alegi sa fii cu o anumita persoana, pe care ei o considera sub nivelul tau:"meriti mai mult"...de fapt tu esti singurul care decide cat si ce meriti, tu esti singurul care opteaza pentru ce vrei...ai dreptul sa faci alegeri chiar gresite, e uman, e natural, ai dreptul sa fii suparata, dar nu sa fii rea, ai dreptul sa te urasti printre randuri uneori, dar nu ai dreptul sa te simti singura atata vreme, ar trebui sa faci ceva, cumva sa socializezi mai mult, problema e ca ti-e frica, ti-e teama ca nu esti suficient de buna pt societate, ai vrut atat de mult sa fie cineva care sa fie dispus sa caute in interiorul tau, sa nu se lase condus de aparenta vocii externe,..de ce nu a putut sa inteleaga? si daca ar fi inteles, de fapt poate a inteles, dar tind sa cred ca a inteles gresit...totusi cred ca a inteles macar o parte, si stie ca nu vrea asta, dar ce frumos ar fi fost sa fie el...sa fie magia aia pe care o vrei de atata vreme...poate mai trebuie sa astepti, dar ai asteptat atat, nu mai vrei sa repeti la nesfarsit aceleasi greseli...ce bine era sa fie asa cum am visat ...dar poate nici macar....
joi, 13 mai 2010
Topit printre picaturi de viata
Nu am invatat nimic. Asta e concluzia. Au trecut atatia ani, si de fiecare data mi-am facut noi promisiuni, tot atatea regrete. Mi-e teama acum sa ma arat asa cum sunt, pentru ca simt ca sunt un bulgare de cenusa...fireste ca nu vreau sa ma stie lumea ca un bulgare de cenusa, nu vreau sa fiu mai risipita decat sunt. Vreau sa ma pastrez cat mai pot intacta, sa salvez ce a ramas, sa ocrotesc ruinele unui vis zamislit de mult, sa refac eventual un nou plan si ...sa ma prefac ca viata tocmai a inceput si sa concep o noua viata. Evident...asta mi-am dorit mereu, asta am cautat eu, nu noul, noutatea, toti cauta ceva nou, eu vreau totul nou, vreau sa ma mut in alt loc, sa nu mai vad sau aud, vreau sa ma transform, vreau sa devin invizibila uneori, pentru ca nu mai suport sa fiu judecata nici macar cu o privire...ma sufoc si stiu...toti avem la un moment dat senzatia asta, dar oricat de altruista as fi,acum nu pot decat sa ma gandesc la mine. Inutil...cuvantul car, care darama tot, care destrama vise. Ma simt batrana..pentru ca am pierdut sensul, ma multumesc cu atat de putine lucruri, si cu cat cer mai putin, cu atat se scurteaza lista de incasari...ceri mai putin...ei bine primesti mai putin chiar decat ai cerut.ironic, stiu!
Cand eram mai tanara...ceream mai mult, eram ami lacoma, si mai inversunata pentru ambitiile cele mai absurde, dupa carea venit maturiatea sa strice tot, sa dea cu ciocanul in visele mele pure, sa le caute explicatii logice, cand ele nici nu existau, sa ofere logica unei vieti care nu poate avea vreodata una...
Cat de puri erau oamenii in trecut, desi aveau aceleasi patimi si dependente, la un nivel redus, ei credeau, aveau ceva la care sa se inchine, noi ne-am pierdut cu totul intr-o lume narcisista.
Nu, nu mai am speranta aceea dura, neinvinsa a liceenei care dorea sa fie prima, care a venit de la tara, care a fost a treia pe lista admitere, dar care si-a promis ca va lua locul intai la finalul anului...nu s-a evaporat fiinta aceea care devenea tot mai puternica de la an la an...am simtit ca o pierd in ultimul an de liceu...dar credeam ca faptul ca voi intra intr-un nou ciclu ma va ajuta sa ma recuperez...se pare ca facultatea mai mult mi-a lua decat mi-a dat
Stau si ma gandesc..pana si punctele astea de suspensie...ce demonstreaza...decat ca ezit prea mult. Poate ca ae totusi bine sa nu ai nimic, risti cu mai multa usurinta,nu ai nimic de pierdut....go and sleep, it's just...the life.
Cand eram mai tanara...ceream mai mult, eram ami lacoma, si mai inversunata pentru ambitiile cele mai absurde, dupa carea venit maturiatea sa strice tot, sa dea cu ciocanul in visele mele pure, sa le caute explicatii logice, cand ele nici nu existau, sa ofere logica unei vieti care nu poate avea vreodata una...
Cat de puri erau oamenii in trecut, desi aveau aceleasi patimi si dependente, la un nivel redus, ei credeau, aveau ceva la care sa se inchine, noi ne-am pierdut cu totul intr-o lume narcisista.
Nu, nu mai am speranta aceea dura, neinvinsa a liceenei care dorea sa fie prima, care a venit de la tara, care a fost a treia pe lista admitere, dar care si-a promis ca va lua locul intai la finalul anului...nu s-a evaporat fiinta aceea care devenea tot mai puternica de la an la an...am simtit ca o pierd in ultimul an de liceu...dar credeam ca faptul ca voi intra intr-un nou ciclu ma va ajuta sa ma recuperez...se pare ca facultatea mai mult mi-a lua decat mi-a dat
Stau si ma gandesc..pana si punctele astea de suspensie...ce demonstreaza...decat ca ezit prea mult. Poate ca ae totusi bine sa nu ai nimic, risti cu mai multa usurinta,nu ai nimic de pierdut....go and sleep, it's just...the life.
duminică, 9 mai 2010
tot eu....cea veche
Mereu aceleasi frustrari, aceleasi nemultumiri. NU mi-am gasit linistea mult cautata, nu stiu ce vreau, atata confuzie incape in mine, iar tristetea pare sa fie temperatura normala la care se desfasoara viata mea. Sunt trista, si lumea ma nemultumeste. E vina mea? E vina mea ca ma exprim, ca imi spun o simpla parere, mereu la momentul nepotrivit, mereu in circumstantele cele mai inadecvate. Ma simt blestemata. Si atata lume care refuza cu obstinatie tot ce reprezinta fondul fiintei mele. Ma simt atat de contestata, atat de nesuferita, incat imi vine sa incetez lupta de a ma face iubita. Caci nimeni nu m-ar putea placea vreodata gratuit. De ce oare imi pun intrebari stupide, de ce nu imi urmez glasul constiintei, de ce nu ma ascult pe maine insami, de ce nu imi dau ascultare...?
Sunt atat de ratacita, atat de mult as vrea sa ma pierd intr-un oras mare, si sa nu ma mai gaseasca nimeni, sa uit de toti cei pe care ii stiam, sa ma plimb in nestire, la in tamplare, sa aleg o strada pentru ca are mai putine masini, sa trec pe un pod fara ca nimeni sa ma judece, sa pot face tot ce vreau fara ca lumea sa se uite ciudat la mine. Sa cunosc oameni noi, care sa ma aprecieze pt ceea ce sunt, sa imi accepte naivitatea, nu sa profite de ea, sa imi suporte copilaria, nu sa ma considere iresponsabila, sa ma incurajeze in clipe de slabiciune, nu sa ma abandoneze, sa ma stranga in brate cu drag, fara sa astepte ceva in schimb...si sa imi zambeasca ingaduito, fara ca a doua zi sa imi spuna: "Te-am ajutat, ti-am fost alaturi, te-am sustinut, ar trebui sa fii recunoscator". Cunosc o fata care m-a ajutat, si de a carei prietenie m-am bucurat mai mult decat de ajutorul ei, dar a venit ziua aceea fermecata, in care totul s-a naruit, si poate tocmai din cea mai frumoasa intentie a fost construita cea mai crunta tortura pentru sufletul meu: lasata la o parte, mi s-a oferit senzatia de " mai bine n-ai fi", am fost considerata un obstacol, o inutilitate de o cea care imi fuses prietena; si ar fi trebuit ca la final eu sa multumes, daca eram chiar educata, sa imi ce si scuze, sa imi anulez toate credintele mele si certitudinea de nevinovatie, sa ma intind sub picioarele lor cu dinadinsul, sa ma anulez cu totul. Nu, nu pot sa fac asa ceva, desi stiu ca e scenariul biblic perfect. Am un dram de demnitate in mine, care nu ma lasa sa ma injosesc, mai ales pentru o prietenie pierduta. NU pot sa lupt pentru ceva ce e pierdut din start. Mai bine privesc spre alte ferestre, ma concentrez asupra pnctelor atat de personale, scaoal, scoala, scoala.
Sunt atat de ratacita, atat de mult as vrea sa ma pierd intr-un oras mare, si sa nu ma mai gaseasca nimeni, sa uit de toti cei pe care ii stiam, sa ma plimb in nestire, la in tamplare, sa aleg o strada pentru ca are mai putine masini, sa trec pe un pod fara ca nimeni sa ma judece, sa pot face tot ce vreau fara ca lumea sa se uite ciudat la mine. Sa cunosc oameni noi, care sa ma aprecieze pt ceea ce sunt, sa imi accepte naivitatea, nu sa profite de ea, sa imi suporte copilaria, nu sa ma considere iresponsabila, sa ma incurajeze in clipe de slabiciune, nu sa ma abandoneze, sa ma stranga in brate cu drag, fara sa astepte ceva in schimb...si sa imi zambeasca ingaduito, fara ca a doua zi sa imi spuna: "Te-am ajutat, ti-am fost alaturi, te-am sustinut, ar trebui sa fii recunoscator". Cunosc o fata care m-a ajutat, si de a carei prietenie m-am bucurat mai mult decat de ajutorul ei, dar a venit ziua aceea fermecata, in care totul s-a naruit, si poate tocmai din cea mai frumoasa intentie a fost construita cea mai crunta tortura pentru sufletul meu: lasata la o parte, mi s-a oferit senzatia de " mai bine n-ai fi", am fost considerata un obstacol, o inutilitate de o cea care imi fuses prietena; si ar fi trebuit ca la final eu sa multumes, daca eram chiar educata, sa imi ce si scuze, sa imi anulez toate credintele mele si certitudinea de nevinovatie, sa ma intind sub picioarele lor cu dinadinsul, sa ma anulez cu totul. Nu, nu pot sa fac asa ceva, desi stiu ca e scenariul biblic perfect. Am un dram de demnitate in mine, care nu ma lasa sa ma injosesc, mai ales pentru o prietenie pierduta. NU pot sa lupt pentru ceva ce e pierdut din start. Mai bine privesc spre alte ferestre, ma concentrez asupra pnctelor atat de personale, scaoal, scoala, scoala.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)