Iata, a mai trecut o zi nefericita din viata mea...cica azi am tradus, dar de fapt am ratacit printre mistere indescifrabile...am zabovit intr-o lume care nu ma reprezinta, sau poate putin, dar inca nu ma simt a mea cu totul, ca sa ma recapat am nevoie de ...Plec spre casa si mai vad eu ce fac apoi, pa ale, iubeste-l in continuare, merita, e prea frumos... merita sa stergi ineptiile debitate intr-un moment de....paralizie psihica...
Merita sa simti ce vrei, oamenii iti spun adesea atunci cand tu alegi sa fii cu o anumita persoana, pe care ei o considera sub nivelul tau:"meriti mai mult"...de fapt tu esti singurul care decide cat si ce meriti, tu esti singurul care opteaza pentru ce vrei...ai dreptul sa faci alegeri chiar gresite, e uman, e natural, ai dreptul sa fii suparata, dar nu sa fii rea, ai dreptul sa te urasti printre randuri uneori, dar nu ai dreptul sa te simti singura atata vreme, ar trebui sa faci ceva, cumva sa socializezi mai mult, problema e ca ti-e frica, ti-e teama ca nu esti suficient de buna pt societate, ai vrut atat de mult sa fie cineva care sa fie dispus sa caute in interiorul tau, sa nu se lase condus de aparenta vocii externe,..de ce nu a putut sa inteleaga? si daca ar fi inteles, de fapt poate a inteles, dar tind sa cred ca a inteles gresit...totusi cred ca a inteles macar o parte, si stie ca nu vrea asta, dar ce frumos ar fi fost sa fie el...sa fie magia aia pe care o vrei de atata vreme...poate mai trebuie sa astepti, dar ai asteptat atat, nu mai vrei sa repeti la nesfarsit aceleasi greseli...ce bine era sa fie asa cum am visat ...dar poate nici macar....

Topit printre picaturi de viata

Nu am invatat nimic. Asta e concluzia. Au trecut atatia ani, si de fiecare data mi-am facut noi promisiuni, tot atatea regrete. Mi-e teama acum sa ma arat asa cum sunt, pentru ca simt ca sunt un bulgare de cenusa...fireste ca nu vreau sa ma stie lumea ca un bulgare de cenusa, nu vreau sa fiu mai risipita decat sunt. Vreau sa ma pastrez cat mai pot intacta, sa salvez ce a ramas, sa ocrotesc ruinele unui vis zamislit de mult, sa refac eventual un nou plan si ...sa ma prefac ca viata tocmai a inceput si sa concep o noua viata. Evident...asta mi-am dorit mereu, asta am cautat eu, nu noul, noutatea, toti cauta ceva nou, eu vreau totul nou, vreau sa ma mut in alt loc, sa nu mai vad sau aud, vreau sa ma transform, vreau sa devin invizibila uneori, pentru ca nu mai suport sa fiu judecata nici macar cu o privire...ma sufoc si stiu...toti avem la un moment dat senzatia asta, dar oricat de altruista as fi,acum nu pot decat sa ma gandesc la mine. Inutil...cuvantul car, care darama tot, care destrama vise. Ma simt batrana..pentru ca am pierdut sensul, ma multumesc cu atat de putine lucruri, si cu cat cer mai putin, cu atat se scurteaza lista de incasari...ceri mai putin...ei bine primesti mai putin chiar decat ai cerut.ironic, stiu!
Cand eram mai tanara...ceream mai mult, eram ami lacoma, si mai inversunata pentru ambitiile cele mai absurde, dupa carea venit maturiatea sa strice tot, sa dea cu ciocanul in visele mele pure, sa le caute explicatii logice, cand ele nici nu existau, sa ofere logica unei vieti care nu poate avea vreodata una...
Cat de puri erau oamenii in trecut, desi aveau aceleasi patimi si dependente, la un nivel redus, ei credeau, aveau ceva la care sa se inchine, noi ne-am pierdut cu totul intr-o lume narcisista.
Nu, nu mai am speranta aceea dura, neinvinsa a liceenei care dorea sa fie prima, care a venit de la tara, care a fost a treia pe lista admitere, dar care si-a promis ca va lua locul intai la finalul anului...nu s-a evaporat fiinta aceea care devenea tot mai puternica de la an la an...am simtit ca o pierd in ultimul an de liceu...dar credeam ca faptul ca voi intra intr-un nou ciclu ma va ajuta sa ma recuperez...se pare ca facultatea mai mult mi-a lua decat mi-a dat
Stau si ma gandesc..pana si punctele astea de suspensie...ce demonstreaza...decat ca ezit prea mult. Poate ca ae totusi bine sa nu ai nimic, risti cu mai multa usurinta,nu ai nimic de pierdut....go and sleep, it's just...the life.

tot eu....cea veche

Mereu aceleasi frustrari, aceleasi nemultumiri. NU mi-am gasit linistea mult cautata, nu stiu ce vreau, atata confuzie incape in mine, iar tristetea pare sa fie temperatura normala la care se desfasoara viata mea. Sunt trista, si lumea ma nemultumeste. E vina mea? E vina mea ca ma exprim, ca imi spun o simpla parere, mereu la momentul nepotrivit, mereu in circumstantele cele mai inadecvate. Ma simt blestemata. Si atata lume care refuza cu obstinatie tot ce reprezinta fondul fiintei mele. Ma simt atat de contestata, atat de nesuferita, incat imi vine sa incetez lupta de a ma face iubita. Caci nimeni nu m-ar putea placea vreodata gratuit. De ce oare imi pun intrebari stupide, de ce nu imi urmez glasul constiintei, de ce nu ma ascult pe maine insami, de ce nu imi dau ascultare...?
Sunt atat de ratacita, atat de mult as vrea sa ma pierd intr-un oras mare, si sa nu ma mai gaseasca nimeni, sa uit de toti cei pe care ii stiam, sa ma plimb in nestire, la in tamplare, sa aleg o strada pentru ca are mai putine masini, sa trec pe un pod fara ca nimeni sa ma judece, sa pot face tot ce vreau fara ca lumea sa se uite ciudat la mine. Sa cunosc oameni noi, care sa ma aprecieze pt ceea ce sunt, sa imi accepte naivitatea, nu sa profite de ea, sa imi suporte copilaria, nu sa ma considere iresponsabila, sa ma incurajeze in clipe de slabiciune, nu sa ma abandoneze, sa ma stranga in brate cu drag, fara sa astepte ceva in schimb...si sa imi zambeasca ingaduito, fara ca a doua zi sa imi spuna: "Te-am ajutat, ti-am fost alaturi, te-am sustinut, ar trebui sa fii recunoscator". Cunosc o fata care m-a ajutat, si de a carei prietenie m-am bucurat mai mult decat de ajutorul ei, dar a venit ziua aceea fermecata, in care totul s-a naruit, si poate tocmai din cea mai frumoasa intentie a fost construita cea mai crunta tortura pentru sufletul meu: lasata la o parte, mi s-a oferit senzatia de " mai bine n-ai fi", am fost considerata un obstacol, o inutilitate de o cea care imi fuses prietena; si ar fi trebuit ca la final eu sa multumes, daca eram chiar educata, sa imi ce si scuze, sa imi anulez toate credintele mele si certitudinea de nevinovatie, sa ma intind sub picioarele lor cu dinadinsul, sa ma anulez cu totul. Nu, nu pot sa fac asa ceva, desi stiu ca e scenariul biblic perfect. Am un dram de demnitate in mine, care nu ma lasa sa ma injosesc, mai ales pentru o prietenie pierduta. NU pot sa lupt pentru ceva ce e pierdut din start. Mai bine privesc spre alte ferestre, ma concentrez asupra pnctelor atat de personale, scaoal, scoala, scoala.