tot eu....cea veche

Mereu aceleasi frustrari, aceleasi nemultumiri. NU mi-am gasit linistea mult cautata, nu stiu ce vreau, atata confuzie incape in mine, iar tristetea pare sa fie temperatura normala la care se desfasoara viata mea. Sunt trista, si lumea ma nemultumeste. E vina mea? E vina mea ca ma exprim, ca imi spun o simpla parere, mereu la momentul nepotrivit, mereu in circumstantele cele mai inadecvate. Ma simt blestemata. Si atata lume care refuza cu obstinatie tot ce reprezinta fondul fiintei mele. Ma simt atat de contestata, atat de nesuferita, incat imi vine sa incetez lupta de a ma face iubita. Caci nimeni nu m-ar putea placea vreodata gratuit. De ce oare imi pun intrebari stupide, de ce nu imi urmez glasul constiintei, de ce nu ma ascult pe maine insami, de ce nu imi dau ascultare...?
Sunt atat de ratacita, atat de mult as vrea sa ma pierd intr-un oras mare, si sa nu ma mai gaseasca nimeni, sa uit de toti cei pe care ii stiam, sa ma plimb in nestire, la in tamplare, sa aleg o strada pentru ca are mai putine masini, sa trec pe un pod fara ca nimeni sa ma judece, sa pot face tot ce vreau fara ca lumea sa se uite ciudat la mine. Sa cunosc oameni noi, care sa ma aprecieze pt ceea ce sunt, sa imi accepte naivitatea, nu sa profite de ea, sa imi suporte copilaria, nu sa ma considere iresponsabila, sa ma incurajeze in clipe de slabiciune, nu sa ma abandoneze, sa ma stranga in brate cu drag, fara sa astepte ceva in schimb...si sa imi zambeasca ingaduito, fara ca a doua zi sa imi spuna: "Te-am ajutat, ti-am fost alaturi, te-am sustinut, ar trebui sa fii recunoscator". Cunosc o fata care m-a ajutat, si de a carei prietenie m-am bucurat mai mult decat de ajutorul ei, dar a venit ziua aceea fermecata, in care totul s-a naruit, si poate tocmai din cea mai frumoasa intentie a fost construita cea mai crunta tortura pentru sufletul meu: lasata la o parte, mi s-a oferit senzatia de " mai bine n-ai fi", am fost considerata un obstacol, o inutilitate de o cea care imi fuses prietena; si ar fi trebuit ca la final eu sa multumes, daca eram chiar educata, sa imi ce si scuze, sa imi anulez toate credintele mele si certitudinea de nevinovatie, sa ma intind sub picioarele lor cu dinadinsul, sa ma anulez cu totul. Nu, nu pot sa fac asa ceva, desi stiu ca e scenariul biblic perfect. Am un dram de demnitate in mine, care nu ma lasa sa ma injosesc, mai ales pentru o prietenie pierduta. NU pot sa lupt pentru ceva ce e pierdut din start. Mai bine privesc spre alte ferestre, ma concentrez asupra pnctelor atat de personale, scaoal, scoala, scoala.